Eramu in u 1956, è dopu ad avè vendutu i nostri
sumeri senza sapenne u destinu, i nostri
parenti avianu decisu di falassine in Bastia
compru ch’ell’era u nostru pezzu di casa ch’è noi
altri zitelli truvavamu tamantu ; ci vole à dì chì e
volte eranu di 5 metri d’altura, appettu à a nostra
casuccia di u paese, era quant’è entre in ghjesgia.
Ma u cambiamentu ùn era solu in casa, è noi altri
paisanucci ci sentiamu in un paese strangeru, tuttu
era differente : u parlatu, a scrianzatura cù e so
parullacce scunnisciute in muntagna, u cumbugliu,
e voci, i mutori, i rimori di l’artigiani chì ribumbavanu...
Era quant’è avelli in casa, chì ghjeramu à u
primu pianu. Pensu chì s’è no’ eramu andati à stallacci
in Napoli, ùn ci seria statu tanta differenza cù
Bastia.
In ogni fondu c’era una faccenda, un mistieru, un
persunagiu ; in ogni stretta, u passa è veni è u colla
è fala ; à tutt’ora un mercante o un artigianu differente
arruchjava per « carrughju drì » per andà da
« piazza d’à » à « San Ghjisè » (u nome di carrughju
dirittu veneria da carrughju direttu, vene à dì chì
arruchjandu per issu locu, s’acquistava da « Terra
Vè » à « Terra Nò »).
Dunque c’era u ferragliore chì riguarava ancu stofa
è stracci, u carbunaru sardu cù u so carrettu tiratu da
un sumerellu biancu... mascaratu quant’è u so
patrone, l’arrutinu chì chjamava a ghjente à arrecalli
cultelli è trisori, u musicante di csiloffonu chì
incantava i zitelli dendu à u carrughju un ragiu di
sole à l’entre di u veranu. A mane c’era a lattaghja
cù i so stagnoni empiendu brocchi è bidoni. E pisciaghje,
elle, si facianu sente ogni matina fendu
spalancà i purtelli da ghjente impaziente: « o
ghjente manghjate i mazzardi ! ma chì mazzardi !...
anguille viiiiive ! ». In quant’ à u fattore, ellu, fischjava
chjamandu ogni casata ad ogni purtone per
dà lettere è pensioni. C’eranu calzulari, scarpari,
traculini, vindaroli d’ogni robba... è falavanu da i
piani panere, sacchi o spurtelli appesi à canapette,
fune o funicelle per ùn avè da sdusgiassi per appena
di manghjusca, ben’ ch’elli ci fussinu in carrughju
parechji magazini d’alimentazione. I lignaghjoli
elli, attaccavanu a mane à sigà... zin... zin... ziiiin...
sin’à tardi è e legne s’accatastavanu. A sera, i spazzini
empiianu a bena di u camiò à palittate.
E donne ci andavanu vulinteri à u lavatoghju à lavà
i panni di famiglia ! Da issu locu di friscura ribumbavanu
puttachji è scaccanate à buleghju à u rimusciu
di l’acqua freta di e vasche, pistandu lenzole è
cuverte à batti batti.
I zitelli compiu a scola, ruzavanu frustandusi e cule
nantu à e petre, ghjucandu à carrozze, à pierette, à
tirò, à sollu tufunatu, à ciccia, à zimbumbà... Per
Pasqua era ora di u campanacciu, è facianu un fraiu
tremendu, trascinandu cù una funicella, vechji
bidoni, cannelli, pignatte, cazzarole è ferraglia,
mezi spugliaccati è curciarelli ch’ell’eranu. Per i
battezimi, aspettavanu di nanzu à a ghjesgia,
numerosi quant’è i sturnelli, stridandu « ho o ho o
ho o » per ch’elli s’affacchinu cumpare è cummare
à lampalli pezzette di muneta, è ghjera tandu un
veru parapiglia è teni, per arricoglie issa manna. Ma
ùn ridia micca sempre carrughju dirittu, per esempiu
quand’elli falavanu à bande « quelli di piazza
d’à » à imbaruffassi cù « quelli d’u mercà »
o « quelli d’a marina » à battulelli in manu, per
circà à brusgialli u « fucarè » di San Ghjuvà s’ell’era
più grande chè u soiu, è tandu nascianu colpi,
tambate è ruchjittate.
Un bellu ghjornu u carrughju era in affaccu chì una
banda di pò esse duiecentu sumeri falava à u trottu
cù qualchì persona chì l’avviava. Unu di i mo fratelli
ch’era in piazza, si ritruvò nasu à nasu cù un
sumere staccatu da a banda, issu sumere era u nostru,
avia ricunnisciutu u mo fratellu, è fù per trimindui
un gran’ mumentu d’emuzione, una stonda
dopu, denduli un culpettu nant’à a cruppa, si
rimesse in a banda u nostru sumerellu, è sparì per
capulà à fassi tumbà in Italia, ancu ellu cum’è tant’altri.
Si pò dì chì per noi altri paisanucci, d’esse
ghjunti in Bastia, fù una vera sdradichera, un intuppu,
una scuzzulata. Ne era finita di a vita paisana, di
l’aria pura muntagnola, di l’orti è e so annacquere,
è d’isse stonde zitelline passate in i ghjargali o in i
machjoni o puru d’isse maitinate assuliate à ghjucà
in piazza, spenserati ch’è noi eramu, briachi di sole,
d’aria è di libertà.
Antone FILIPPI, u Muntagnolu