Bastia « isulana à doppiu giru » cum’ellu a
scrive Eugène Mannoni in lu so’ libru testamentu
(1) Un’isula in l’isula. Mantinum,
nave immobile sottu à u ventu. In Roma ci hè
Amor. In Bastia si ficca a Bastiglia fundata in lu
1380 da Leonello Lomellini. Cardu riminiscenza
d’un assu rumanu è più certamente, centru genuvese,
dà u so’ primu nome à u vechju portu.
Furtezza di fronte à u mare, Bastia prima fù issa
sfida di fà una citadella da sopr’à una calella stretta.
U so’ sviluppu si fece contru à a predizzione di
Monsignore Giustiniani u quale ne avia vistu l’intrampalume
(1531). Una cità hè ‘ssu testu di petre
scrittu non solamente da e so’ edile, i so’ prelati, i
so’ architetti, ma dinù cullettivamente da u so’
populu. Ci affiore u sussuru di e generazione smarite,
contrapuntu di i rimori di a cità viva.
A morfologia di a cità traduce ugualmente i ritmi è
e tensione di a so’ storia andata è presente :
opposte ecunomiche è suciale, à l’epuca genuvese
trà i quartieri privilegiati di Terra Nova è di Terra
Vechja, di i picculi cummercianti, artisgiani, marinari
è piscatori ; à u XXe. seculu, u disequilibru trà
Bastia cità è i so’ quartieri di u meziornu, u centru
essendusi viutatu à prufittu d’una periferia chì
riceve in più di quessa, a ghjunta demografica di
l’internu.
Sculpita da u tempu malgradu l’offese di e guerre,
al dilà metamorfose è castichi, a cità si tene a so’
anima è a so’ musica.
A testura di a cità pò esse letta cum’è una partizione.
Digià in Terra Nova, sposta tale una conca,
l’edifizii infilarati s’arrizzanu cum’è l’altieri
maghji d’una nave di a quale e volute s’accoppianu
cù u tracciatu incurvatu di u marinu rampale. Ùn
fubbe « u Cimbalu » una di e chjave di a cità ?
edifiziu emblematicu chì evucheghja stu raru clavicimbalu
in altezza, chì dàva risposta, à usu di magagna
à i curiosi : « chè t’importa, o coglione, se
cosi vuole il padrone ? »
A so’ estenzione seguita u cuntornamentu di u
Vechju Portu, Terra Nova s’adoppia in Terra
Vechja. À u XIXe. seculu, u Vechju Portu si miniaturizeghja
à prufittu di u Portu Novu, segnu di a
forte attività cummerciale è marittima di a cità.
Sperghjendu e so’ vele, lenzole sbattendu in le cursive
è stradelle, a barca di San Terramu riceve
Bastia, grande signora à l’austeru caraccò pichjinatu
di barochi ghjuvelli.
Perfettamente incalcati in la trama di a cità, figurazione
di una altra cità, e cappelle, l’oratorii, chjese,
cunventi : dui tasteri sopraposti, San Francescu ed
Ignaziu di Loyola.
Cusì s’instituì stu Bastia paradussale, grave cum’è
una bassa di violuncellu chì accumpagnerebbe una
seguita barrocca.
Bastia hè, in tutti sensi, una cità d’altezza. Bastia
Alta cità è cità alta. Citadella in strapiombu, immobuli
burghesi à sei piani, grande scalinate, scale di
marmaru o ricciata di coti marini (ricciuliti), tuttu si
scrive in un’ascensiunale muvimentu da a Traversa
à u Palazzu di ghjustizia sin’à agreste altezze di
Sant’Antone è di Monserratu induve una copia di a
Scala Santa di Roma dà un’altra fiura emblematica
di a cità.
E paghjelle, marosulu maiò venutu da l’internu,
s’anu paratu a barcarolla Bastiaccia.
E vucalize di Cesare Vezzani, intempurale s’alzanu
da sopr’à a cità.
U ballò dirigibile di Capazza, partutu da a piazza
Santu Niculà, in lu 1886, i raghjunghje in lu celu di
e glorie bastiaccie.
Ci hè dinù un Bastia assai più tumultuosu induve a
cumedia dell’arte di i venti tene affissu quasi tuttu
l’annu. Libecciu, Gregale, Sciroccu, Tramuntana,
Levante, sarabanda di spazzini spacconi, invaiscenu
à quandu a scena, à quandu i lati di u palcu.
Alternandu cù e tempeste, i zefiretti, servette di
cumedia, facenu passà nantu à a cità soffii legeri.
A cità à si sciala nantu a piazza Santu Niculà, balcone
sopr’à u mare, induve un imperatore rinvia più
à Cesare chè à Napuleone. Guerda l’Italia cun più di
ragione chè a veduva di Rennu dendu i so’ figlioli à
a Patria…
L’industriosa cità averà persu st’incantu di prima
guerra cusì bè discritti da Dalzeto è i pueti bastiacci
? Induve sò i canti di travagliu, i forti odori d’anchjuve,
di tanninu, di salnitru è d’oliu ?
A maladia s’hà paratu i nostri vechji platani ma
l’aristocratichi purtoni anu sfidatu u tempu (« col
tempo »).
Sottu à u segnu di u matticciu turchinu è grisgiu turturella
in accordu cù a so’ indefettibile malincunia,
Bastia, incalfata di teghje, hè firmata in la so’ prima
tunalità, ancu s’omu ci dice chì e fumaccie marine
anu sguassatu i culori di i liguri scialbi.
Ultimu cuntrastu di sta cità, austeru è dottu, e so’
fisichelle orientale. Tighjati induve si maritanu matticciu
è cipullinu cunducenu sempre ad esotiche
orte secrete induve a palma sguassa a luce inargentata
di i verdi aloi.
Bastia ghjè dinù una cità incantata. Un currente
magicu raghjunghje a strega di coti marini induve si
riflessa a celeste volta nantu a piazzetta di a chjesa
di a Cuncezzione à u diamante Negru di u Cristu di
i Miraculi in lu so’ stucciu rococo di « Santa Croce
». Una misteriosa piazzetta di coti marini circunscritta
da l’oratoriu, a catedrale Santa Maria è u cunventu
Santa Chjara custituisce u billicu è l’Oriente
di a cità.
A scenografia barrocca di a cità d’operetta ùn hè.
Bastia hè una cità azzingata à u prufondu, quellu di
e grotte marine, di sottuterreni è di cantine, chì piattanu
secretamente i misteri di u Tempu.
Marie-Jean VINCIGUERRA, Traduzzione corsa di Petru VACHET-NATALI
(1) L’insulaire, Eugène Mannoni. Editions de Fallois -
Paris 1991